Reminescente

     Se revad pe treptele reminescente ale unei toamne tarzii. Vantul aduna pletele ei si ravaseste suvitele lui castanii, in modul acela in care septembrie aduna gandurile. Picura incet si aerul are mirosul umed al marii lipsite de sare. Se respira greu, de parca inhala apa. Ea are buzele rosii ca si ciresele coapte ale lui mai, iar mainile lui sunt reci ca o ninsoare de ianuarie. Privirile lor se ciocnesc si ploaia se inteteste. Stau in loc o clipa, mirati de o asemanare. Nici unul dintre ei nu face corelatia si esarfa ei este smucita in spate de o adiere. Pornesc amandoi si trec unul pe langa altul. Isi respira parfumurile amestecate, isi surad cu surasul pastrat pentru straini si pasesc in viata. 

     Ei ii scapa o manusa subtire si se apleaca sa o ridice. Asfaltul miroase a ploaie, iar din ceainiceria de la intersectia lui Corso cu Ares vine miros de scortisoara. Ii suna telefonul cu una din melodiile Bucurestilor de alta data si il cauta disperata prin buzunarele hainei de stofa. Numele lui Dan e scris pe ecran si ea se gandeste cum de nu si-a schimbat numarul in cei sase ani de cand nu s-au mai vazut.

      -Buna, Dane... 

    Vocea ei e schimbata si incarcata de emotie. El isi drege intai glasul si ea surade pentru sine. Dan mereu isi drege glasul inainte de a incepe o conversatie.

      -Buna, Paula. Eu.. Nu stiu, voiam sa iti aud vocea.

      -Si mie imi lipsesti, Dane. 

    Se aude tonul si poate el a inchis sau poate s-a intrerupt. Da drumul celularului in buzunar si intra in cafenea. De la masa din colt un brunet ii zambeste. 

        -Buna, Radule.

     Il saruta si isi comanda ceai. Isi da jos haina si isi trece degetele peste esarfa de matase albastra. Gustul lui Radu ii persista pe buze, iar tipul de la metrou are ochii lui Dan.