Colţul nuvelelor


 Nu scrii de voie, ci de nevoie. Nu pentru caritate, ci de proprie necesitate. Nu pentru vise, pentru abise.  
Şi la final, inspiri ceea ce ai scris. Ştii cum, iubitule? Ca pe un drog.
    Şi nu sunt sigură că e cu mult mai sănătos.


Antagonic



Unu.


    Dă drumul mâinii Isabellei, însă fetiţa se agaţă de el cu îndârjire. Glasul său repezit, înalt ca al unei soprane, se face auzit în aceeaşi clipă în care degetele osoase i se strâng pe antebraţ. Unghiile ei, cele pe care nu le-a ros deja, îi intră în carne şi îl fac să strângă din dinţi.
      -Încă o dată, Piotr, doar încă o dată! strigă poruncitor, iar el nu are cum să o refuze.
    Îşi duce neputincios mâinile la ochi şi numără, în timp ce picioarele îi degeră pe caldarâmul îngheţat al Moscovei şi mica sa vecină poloneză, atât de crudă cu durerile lui, fuge să se ascundă. Ghetuţele roşcate ale Isabellei bat un tact ciudat, care i-ar putea rămâne impregnat pentru totdeauna în memorie. Ceva asemănător cu un marş funerar, îmbinat cu o polkă nemelodioasă.
    Porneşte în căutarea ei plictisit, îngheţat, înfăşurându-şi în jurul gâtului fularul ros de timp. Îi zăreşte pletele de un blond palid încurcându-se printre crengile desfrunzite ale unui corcoduş uscat, apoi întreg trupul subţire. Dacă ar întinde mâna, i-ar putea atinge poalele cenuşii ale rochiei, dar preferă să îi dea un strop de satisfacţie şi se mai învârte prin împrejurimi, ridicându-şi într-un final, parcă din întâmplare, ochii către ceruri. Isabelle scoate limba, apoi exclamă ceva în graiul ei, pe un ton nu prea încântat. Înţelegerea e înţelegere. Piotr, oftând la gândul celor câţiva tăciuni scăpărând în vatră şi la cel al mâncării puţine, fuge pe o străduţă lăturalnică, pornind către mahalalele rău famate. 

  ***

     Gangul în care se strecoară, mărginit pe o parte de un bordel şi pe cealaltă de o cârciumă, nu pare a fi, la prima vedere, mai mult decât o fundătură. Piotr trage aerul rece în piept şi se cufundă în întuneric. Prima oară, se întrezăreşte o rază de lumină, aruncată, aşa cum ştie, de o lampă cu sticla murdară;  apoi, uşa aceea aproape inutilă, făcută din răchită, pe alocuri ruptă, prin care vântul pătrunde cu uşurinţă. 
    Sesizează lipsa mirosului obişnuit de caşă, amestecat cu aroma palidă de vodcă ieftină pe care o bea bătrânul, dar nu se alarmează. Împinge încet poarta şi intră. Primul lucru pe care îi cad ochii e cadravul tatălui său. Întins pe jos, în faţa vetrei sărăcăcioase, cu picioarele într-o poziţie nefirească, având ochii larg deschişi. În mână, un revolver ieftin, din acela pe care îl poţi sustrage cu uşurinţă din buzunarul vreunui soldat nepriceput. O baltă de sânge lângă cap, o rană rotundă pe tâmplă. Poate că nu le vede cu adevărat, dar şi le imaginează, asociindu-le realităţii: e mort.
     Mama sa, stând în picioare pe un scaun, leagă o funie de grinda înaltă. Înlemneşte o clipă privind copilul, apoi, cu un surâs palid, îşi strecoară ştreangul în jurul gâtului şi glezna ei subţire loveşte lemnul şubred. Se învineţeşte, se albeşte, se sufocă. Ochii i se rostogolesc peste cap, apoi nimic. 
     Piotr se dă înapoi îngrozit, apoi urlă din toţi rărunchii. Strigă de o groază reală, vie, mai mult de şoc decât de durere, mai mult de conştientizare decât de suferinţă. O ia la fugă.
    Străzile Moscovei îl îmbrăţişează, primesc micul vagabond orfan, îl aduc departe de locuri părăsite. În piaţa în care se jucaseră, Isabelle stă pe marginea fântânii arteziene şi aruncă din când în când cu pietre la o fereastră cu obloane negre.
    -Haide, Aleksandra, nu e aşa frig!
  Nimeni nu răspunde glasului de soprană. Se apropie de ea, cu păşi mărunţi, măsuraţi, împrăştiaţi. Ea îl ia de mână.
    -Încă o dată? porunceşte plină de speranţă.
  Clatină din cap şi se aşază lângă Isabelle. Fără să înţeleagă problema, fata îi pune un braţ subţirel în jurul gâtului. 
 
***

     Piotr priveşte absent pe fereastra acoperită de o peliculă subţire de praf, bătută de spice anemice de ploaie. Între degete, răsuceşte cu uşurinţă o funie asemenea celei pe care o văzuse în mâna mamei sale. O pipăie trist şi se uită în jur la fel de deziluzionat. În întreaga lume, nici o soluţie nu păruse potrivită. Astfel, devenise consultantul altora,  ultima autoritate în materie de moarte. 
    Firma cenuşie anunţă parcă morbid, legănându-se uşor în bătaia vântului, scoţând vaiete nepământene:

Piotr Valevski - Consultant

“Când viaţa dă rateuri, tai-o”



Doi.
 
 “Şi mă gândeam: trecute chiar sunt toate?
                                        Ne învârtim în cercuri din glasuri suprimate.”
     
     Bătrâna care îi zâmbeşte are poala plină de fire de busuioc, peste care îşi trece din când în când degetele uscăţive. Apoi, le strânge în şorţul de un mov palid, ca pe o comoară învechită, şi, în secunda următoare, desface baretele acestuia şi iar le răsfiră. Are o expresie constantă, de o blândeţe aparte, înăsprită de riduri frecvente. Un ten palid, din al cărui abis cumva cretos o fixează o pereche de ochi negri, sub a căror căutătură riguroasă, de bunică, se foieşte agitată. Şi povestea pare să se desfăşoare în acelaşi ritm molatec de staţii, şi de staţii, şi de staţii, până când vocea controlorului strigă “Moscova” şi amândouă se ridică. 
      O ultimă privire spre compartimentul de clasa a treia, cu banchete din piele tocită şi ferestre care nu se închid, şi uşa se trânteşte. Ea coboară prima, cu o cascadă de bucle blonde, vis tânăr pe peronul acoperit de vreme. Întinde mâna spre pasagera mai vârstnică, iar aceasta îi strânge cu putere palma şi păşeşte tremurat. Se îndepărtează de şinele vechi, tinereţe şi bătrâneţe, una lângă cealaltă.
       -Veniţi de departe? întreabă, în timp ce o ajută să care o coşniţă din răchită. 
    De sub ştergarul alb, se ridică până la ea miros de prune uscate şi de dulceaţă de vişine.
       -De la Vladivostok, vine răspunsul. În vizită pe la nepoţi. Dumneavoastră?
       -A, de undeva, de la o gară anonimă, zice, apoi linişte.
      Când ies de sub ultima arcadă, doi copii se reped spre ele şi îmbrăţişează picioarele bătrânei. Poate că ar îmbrăţişa mai mult din fiinţa aceea adusă de spate, dar anii mici nu se ridică încă mai sus de genunchii celor suri. Femeia îşi deschide sorţul şi, luându-şi povara, îi pune în mână trei fire de busuioc: pentru fericire, pentru iubire, pentru viaţă.
 Se îndepărtează, cu cei mici roindu-i în jur, dojenindu-i cu blândeţe. Un bărbat o întâmpină, îi spune mamă, o îmbrăţişează. Vântul fură din mâna Isabellei una dintre plante, iar aceasta o priveşte îndepărtându-se. Este acolo, în uşa gării, simţindu-se ca o străină ce aduce două lalele negre la o înmormântare.
 
***

       -Deci, domnule Valevski, ce îmi recomandaţi?
    Bărbatul pare nevricos. Tremură tot timpul, asudă puternic în costumul gri, îşi frământă palmele, şi le frânge a deznădejde. Are o faţă rotundă, grăsuţă, cu ochi mici ca de şoarece, cu urechile pleoştite şi cu un nas lung şi subţire. Din când în când, îşi aranjează cravata, iar aceasta stă cumva şi mai strâmb decât înainte. Apoi, îşi trece degetele prin ultimele fire de păr rămase şi ciclul se reia. 
    Piotr e oarecum amuzat, în felul său funest şi de modă veche. Vocea bărbatului, ascuţită şi feminină, devine din ce în ce mai subţire cu fiecare cuvânt pe care îl spune şi pare a fi în pragul unei crize. Ridică încet mâna şi sporovăiala fără rost se curmă.
      -Mai spuneţi-mi o dată, domnule Nicolaevici, de ce doriţi aşa de mult să vă sinucideţi?
      -Dar v-am spus, mă urmăresc, sunt peste tot. Noaptea trebuie să baricadez ferestrele, să mă pitesc în casă, nu pot dormi în pat de groază… eu… eu… Pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să îi pun capăt!
       Igor Nicolaevici se clatină înainte şi înapoi pe scaun, ca un copil pe un taburet. Genul de om care, în loc de moarte, ar fi mai înţelept să caute un psiholog. Dar, aşa cum învăţase, te iroseşti dându-le oamenilor sfaturi înţelepte.
       -Uitaţi ce o să faceţi, domnule Igor. O să vă duceţi la cea mai apropiată farmacie şi o să cereţi o tabletă de somnifere, din acelea slabe. Cele care se eliberează fără reţetă.
     Bărbatul dă agitat şi aprobator din cap, în timp ce trupul lui corpolent tresare, de parcă are încontinuu frisoane. 
       -O să vă duceţi acasă şi o să vă faceţi un ceai de museţel. O să staţi în sufragerie, în fotoliul dumneavoastră, şi o să îl beţi încet, înghiţind la fiecare gură câte o pastilă. 
     Rememoră casa lui Nicolaevici, aşa cum o văzuse în puţinele zile petrecute cu el. 
        -O să vă duceţi în dormitor şi o să vă întindeţi.
     Igor tremură frenetic. Se ridică, zâmbi, îşi aranjă gulerul cămăşii, zâmbi iar. Se îndreptă spre uşă, cu un aer rătăcit şi, deschizând-o, se izbi de o tânără blondă. Îi făcu loc să intre şi se întoarse cu faţa spre Piotr.
      -Al dumneavoastră veşnic slujitor. Al dumneavoastră şi al mamei Rusia. 
      -Adio.
    Rămaşi singuri, se priviră. El nu o recunoscu. Ea da. Vorbi pal, cu accentul ei frivol de poloneză.
      -Nu ţi-e milă?
     El tresări.
      -Lor nu le e milă.

2 comentarii:

Iris spunea...

Ooo piersicuta, il scri aici ^^? Ce frumos *^*. Sti deja parerea mea despre aceasta opera de arta, deci presupun ca nu mai este nevoie sa spun cat de tare m-a fascinat descrierea matale.
Sper sa ai succes, mami.
Love and hugs.

Carmine spunea...

Merci, capsunica, si eu sper:))

Trimiteți un comentariu

presarat de Carmine pe buze sulfuroase