Fatalitate

        -Tu esti Paula, nu-i asa?
    Se intoarse cu poalele camasii lungi fluturate de o adiere calda si ridica dintr-o spranceana in semn de surpindere. Da, trebuia sa recunoasca faptul ca se asteptase la ceva… mai la nivelul ei. Pe vremuri, nu era mai inalt ca ea. Anticipand din priviri faptul ca o depasea cu cel putin zece centimetri, se agata cu un fior de mandrie de amintirea inaltimii ei de la opt ani, cand se uita la el in jos fara probleme.
       -Da, nu te mai deranja sa imi raspunzi. E clar ca pierdutul in spatiu a ramas ocupatia ta preferata.
     Ea tot nu ii raspunse. Il scruta calma cu privirea, parand sa ii fie greu sa proceseze toate diferentele. Blugi negri, nu de firma, dar care clar il prindeau bine. Tricou lalau, tot negru, care ii scotea in evidenta pielea de o palore argintie. Un aer singuratic, ca de fantoma, si un zambet parca nepotrivit, dar sincer, agatat de coltul buzelor. Instinctiv, irisii ii zburara catre ochii lui si observa aceeasi stralucire timida si albastra. Jenat, el isi dadu bretonul de pe frunte si degetele lui, lungi si fine, ii atrasera atentia.
       -Cat te-ai schimbat, Matei, murmura, pana la urma.
       -Aha. Si e de rau?
     Avea un ton glumet, dar dincolo de el, vocea lui adanca si grava ii atrase atentia. Vocea cuiva trecut prin multe, afectat de timp, deteriorat de suferinta, agasat de dreptatea pe care nu o mai gasea absoluta.
       -Poate ca este. Nu prea imi plac schimbarile… La cele sesizabile ma refer.
        -Deci daca as fi fost aici in ultimii doisprezece ani nu ar fi fost nimic gresit in ceea ce sunt acum?
        -Nici acum nu e nimic gresit in ceea ce esti. Si daca ai fi fost aici in ultimii doisprezece ani nici macar nu am fi purtat discutia asta.
     Era adevar in cuvintele ei. Un adevar impletit cu minciuna, inveninat, dar spus de ea parea sincer.
       -Putem spune “stop” oricand, Paula. Nu suntem obligati sa fim aici.
     Se intoarse sa plece. Era vinovat si in acelasi timp absolvit de orice vina. Furase promisiunea ei cand destinul isi jucase ultima mana in care dama de pica si valetul de caro mai fusesera impreuna. Cuvintele se desprinsesera de pe buzele ei de copil cum crimele se desprinsesera de pe anii adolescentei lui. Ca un contract cu Zeul Mortii, urmasera razbunarea toata viata, tarand inima ei dupa a lui, si invers. Fiecare profita de celalalt ca doi sacali ce impart parti diferite ale prazii.
       -Nu putem spune “stop” si vietii.
       -Eu pot.
       -Nu vietii tale.
     Linistea care urma picura incet. Un minut, doua, trei. Scaune trase la o masa. Chelnerul ce le punea meniul in fata. Comanda clasica: “Doua cafele. A mea fara zahar. Si a mea la fel”. Scenariu de fim prost. Ce dracu’ faceau? Alta liniste. Parca mai rea ca prima.
       -Nu sti ce am facut toti anii astia. O sa vrei sa te opresti curand.
       -Eu nu uit promisiuni.
    Alta liniste. Chelnerul venind cu doua cesti albe. A lui usor ciobita, iar farfuria ei e fisurata int-un colt. Ca doua seturi despartite intentionat pentru a anula efectul negativ.
      -Aveai zece ani. Nici nu judecai ce spuneai.
      -Am avut doisprezece ani sa gandesc limpede.
    O inghititura de cafea. E fierbinte, dar in spatele arsurii inca simte ca e mai mult apa chioara. Ea are capul sprijinit in maini. Tacere. Alta tacere.
      -Sa fim sinceri. Nu vrei sa te bagi in asta.
      -Ba da, chiar vreau.
     Oftatul ei fu zgomotos. Isi trecu degetele prin parul lung si rasuci incet o suvita.

"Fatalitate" - fragment