Parca stiam

Si niciodata nu stiu. Si merg pe sine. Mereu pe sine. In speranta desarta ca un tren va veni din spate si ma va lua cu el. Nu am idee de ce ar opri, cand ar fi atat de logic sa treaca peste mine pentru o destinatie absurda. Si nici nu stiu de ce i-ar putea pasa de un calator, cand toate vagoanele sunt pline. Iar la final, poate ca sunt doar un peron in plina prerie. Fara destinatie. Fara grija epuizanta de macar a avea o destinatie. Mereu in asteptare. Mereu intr-un repaus expus la suprapret. An dupa an, fara schimbare. Nu sunt nici macar o gara. Nici macar o cladire ingusta, din dale albe, cu peroane amestecate, cu suflete si destinatii. Doar un peron uitat in prerie, unde calatorii nu coboara niciodata. Unde nu ma vede nimeni. Unde sunt ratacita. Mai mult decat praf in vant, dar mai putin decat o umbra in soarele amiezii. Aici nu ploua. Niciodata. Daca ar ploua, ar insemna nevoia unei destinatii. Teama de furtuna. Nevoia de adapost, de constientizare bruta. Fara schimbari. Fara deplasari. Etern in asteptare. Un peron cautand un calator ratacit, fara sa fie capabil sa dea anunt in ziar. Si ce sa spun? "Satena de cincisprezece, cu ambitii mari, cu gene scurte, astept piata de desfacere pentru vise ce par prea indraznete." Intr-adevar, astept. Eu nu caut niciodata. Doar merg pe sine. Mereu pe sine. In speranta desarta ca un tren va veni din spate si ma va lua cu el.